Speranţă de Mărginime
Şi dacă nu e timp pentru iubire,
Şi dacă simţi că nu e loc de bine,
Mai lasă-ţi abnegaţia de fire,
Şi urcă la Poiana-n Mărginime.
Nu te uita că port dureri ciobanii,
Ei de o viaţă stau între himere,
Sunt un surplus de pace şi strădanii,
Acolo unde cerul loc îşi cere.
Prea multe poticniri ne despărţiră,
Românii nu mai au decât orgolii,
Şi Paştile în gânduri le frământă,
De parcă sunt asediaţi de molii.
Abia în Mărginime se mai ştie,
Că nu te poţi împărtăşii de milă,
Dacă nu ai esenţa veşnic vie,
Când mioriţa plânge fără silă.
Şi la Poiana, Rod, Sălişte, Vale,
Îşi face neamul socoteli cu dorul,
Iar Dumnezeu te-ntâmpină pe cale,
Când te smereşti să îi asculţi fiorul.
E transhumanţă, e destin şi luptă,
Iar un poet din veşnicii ascultă,
Cum vin din cer poeme nesfârşite.
Şi când voi fi mai trist ca o idee,
Pe la ciobani voi cere cutezanţă,
Şi lângă vatra lor de înviere,
Voi regăsi un petic de speranţă.
