HRISTOS A ÎNVIAT!
Splendoare de taină
Un fir de lumină, atinge potirul,
Doi ochi de-ntrebare se joacă prin fum,
Din turlă coboară pe trepte seninul,
Ce taină se-ntâmplă cu mine acum?
Biserica-mi pare şi casă şi soră,
Mă simt ca un înger cules de pe drum,
Aş vrea să pierd timpul o clipă, o oră,
Ce taină, ce pace, ce bine-i acum!
La noapte Icoana va da semn de milă,
Din ea o să curgă tot mirul cel bun,
Şi Maica Luminii va scoate din silă,
Cu taină, cu lacrimi, sublimul de-acum!
Foşneşte iubirea pătrunsă de viaţă,
Şi temeri de moarte să n-ai nicidecum,
Căci după risipă va fi dimineaţă,
Şi cerul în taină coboară acum!
Anamneză ludică
Am fost copil o zi, o primăvară,
Şi timpul m-a întors într-un mormânt,
Dar astăzi îmi doresc ca-ntâia oară,
Să reaprind luceferii cei blânzi.
Hotarul meu a fost pământul aspru,
Prin el m-am strecurat ca nibelung,
Lumina m-a făcut mai cald , sihastru,
Şi iată redescopăr timpul lung.
Un strop de pace şi un colţ de suflet,
Acolo mă aşez să ard sfios,
Şi cerul meu devine ca un vuiet,
Psalmodiind cu îngerii duios.
Se leagă rana, se aşează crucea,
Nu către căpătâi, ci spre firesc,
Păşesc cu pasul ca să simt răscrucea,
Din visul meu ceresc şi omenesc.
Devin copil şi mă întorc la sobă,
Povestea mea va fi cândva un dar,
O zi, o primăvară sau o oră,
Din timpul vostru renăscut în har!
Iubirea de Ardeal!
Nu îţi cer Doamne vise de mărire,
E prea târziu să mă înalţ pe val,
Dar dăruieşte-mi pentru biata-mi fire,
O zi de bucurie în Ardeal!
Nu îţi cer Doamne să mă faci mai tare,
Nici ca să zbor cu cel mai falnic cal,
Dar din iubire lasă-mi o cărare,
Pe un podiş din sfântul meu Ardeal!
Nu vrea să mai am ţinere de minte,
Abia de simt cum am ajuns la mal,
Dar dincolo de doruri şi cuvinte,
Eu îmi doresc o floare din Ardeal!
Nimic mai inocent decât surplusul,
Acestei bucurii de-a fi pe deal,
Lângă o cruce care simte plânsul,
Durerii ce se cheamă chiar Ardeal!
Închinare pentru Adreal!
Bat clopotele lângă lacrimi,
Cum numai în Ardeal se poate,
Ca dincolo de rug şi patimi,
Să fie oase lângă roate.
Şi de-nviere totul doare,
Căci în Ardeal cununa morţii,
A-nmugurit din floare-n floare,
Pe cuiul pus în umbra porţii.
Şi ardeleanul când doineşte,
Peste Carpaţi se duce dorul,
Din Olt orgoliul îl goneşte,
Şi cheamă Prutul şi fiorul.
Din Dunăre nimic nu piere,
Căci mâlul tot Ardeal se cheamă,
Smerenie care îşi cere,
Un strop de lacrimă în vamă.
Lăsaţi Ardealul să existe,
Mai liber, mai firesc, în ţară,
Căci numai astfel o să mişte,
Din nou iubirea noastră rară.
Şi-acum când vine învierea,
Cu Iancu mă închin spre îngeri,
Salut Ardealul şi tăcerea,
Hotarul mistuit de plângeri.
