A fost ziua creaţiei. Patru poeme s-au născut din dragoste de Maica Domnului şi de Ardeal!
Mulţumesc celor care le vor citi!

Axion

Coboară Măicuţă în liniştea noastră,

Primeşte-ne gândul şi tot ce-ţi cântăm,

Din lacrimi să zboare o taină măiastră,

C-aşa se cuvine, ceva să îţi dăm.

Trimite-ne Maică, solie de îngeri

Ca ei să vorbească şi noi să cântăm,

Şi imnul s-adune mulţime de plângeri,

C-aşa se cuvine, ceva să îţi dăm.

 

Priveşte-ne Maică cu ochii de milă,

Atunci când din suflet noi bine cântăm,

Şi scoate-ne zilnic din rele, din silă,

C-aşa se cuvine ceva să îţi dăm.

Iubeşte-ne Maică şi astăzi şi mâine,

Ca şi-n veşnicie mai mult să-ţi cântăm,

Iar cântul să fie şi pace şi pâine,

C-aşa se cuvine ceva să îţi dăm.

Pentru nădejde

Oftând îţi simt durerea mare,

Dar eu te rog nu cerceta,

Căci cerul ţi-a tirmis iertare,

Deci se cuvine a cânta.

Şi lăcrimând îţi văd mâhnirea,

Dar Domnul nu te va uita,

Îţi va spăla cu dor simţirea,

Deci, se cuvine a cânta.

 

Rănit de-ai fi pe-a vieţii cale,

Samarinean de n-ai avea,

Măicuţa te va lua din vale,

Deci se cuvine a cânta.

Iar poticnirea de o clipă,

Nu-nchide cerul, vei vedea,

Iubirea curge ca risipă,

Cuvine-se deci a cântă.

Frumos de Ardeal

Când mustul ierbii plânge a risipă,

Şi vântul nu mai bate cu amar,

Împurpurat mă simt o biată clipă,

Pe o colină ca un sfânt altar.

Sărut pământul plin de lacrimi mute,

Este tăcere ca în vârf de rai,

Suspinele îmi sunt abia născute,

Şi pe un deal se-aude blândul nai.

Văd un ţăran, o umbră din poveste,

Şi ţara pare un colind de har,

Prin mâinile străbune vine veste,

Că din icoane va veni un dar.

Ceaslovul meu sub ceară se-ntregeşte,

Şi ea se scurge ca un val pe val,

Aud un clopot care ne şopteşte,

Că e frumos şi bine în Ardeal.

Şi dacă nu ar fi Ardealul

 

Şi dacă nu ar fi Ardealul,

Povestea ţării ar fi seacă,

Iubirea, pacea, idealul,

Un val care sfios se înneacă.

Şi dacă nu ar fi ciobanii,

Cu transhumanţa pe şosele,

Nici nu am ştii ce înseamnă anii,

Şi aşteptarea după stele.

Şi dacă nu ar fi o doină,

Şi-o mioriţă ce suspină,

Nu am spera în nici o noimă,

Nici moartea nu ar fi divină.

Şi dacă totuşi e Ardealul,

Locul vecerniilor sfinte,

Speranţa noastră suie dealul,

Şi cerul plânge în cuvinte.