După poarta schitului
Cel ce întră dincolo de lacrimi,
Nu cunoaşte somnul şi murirea,
Geana lui e ruptă dintre patimi,
Ochiul i-a cuprins nemărginirea.
Îşi desface palma şi uneşte
Cu un deget zbaterea şi cerul,
Apoi pe podea desăvârşeşte,
În metanii plânsul şi misterul.
Orice gând îi pare o furtună,
Orice zbor îi este înfruntare,
Şi de-aceea el uşor adună,
Mările din mările de soare,
Vina i se şterge din iubire,
În icoane îşi găseşte tihna,
Contemplându-şi crucea care doare,
Şi aflând în liniştire mila.
Şi când noaptea pare dăruire,
Logosul coboară să dea pace,
În chilie ca o bucurie,
Trei lumini vărs dragoste ce tace.
Acum nu e dor, ci împlinire,
Binecuvântare şi suspine,
Poarta mânăstirii este fire,
După ea e numai împlinire.
Toaca bate şi anunţă ceasul,
Când pământul se va face strungă,
Şi Oierul ne aduce leacul,
Şi o poartă largă şi profundă.
Din candela iubirii
Măicuţă,
o să-mi vezi lacrima,
atât de albă, atât de blândă,
ea spală sufletul, ea stinge patima,
şi după aceea o să se frângă.
Măicuţă,
o să mă chemi la noapte,
să stau cu tine, să stau în milă,
lângă icoană, sedus de şoapte,
fără de gânduri, fără de silă.
Măicuţă,
o să-mi aduci la moarte,
poate o lacrimă, blândă, tăcută,
să-mi fie candelă, să-mi dea dreptate,
şi pentru ceruri haină de nuntă.
