Astăzi mi-aş fi dorit să stau undeva în tihna Apusenilor, pe undeva pe lângă o fântână din Ardeal şi să mă gândesc la ceasurile de simtire în care cuvintele vor fi doar simplii fluturi de iubire în cerul fără sfârşit. 

Am scris acest două poezii în memoria marelui poet Ioan Alexandru. 

Prin apele iubirii de Ardeal

Pe undeva prin tristul meu Ardeal,

E o fântână plină de iubire,

Şi ca s-ajungi la ea străbaţi un deal,

Apoi cobori o vale de spăşire.

Din apa ei beau toţi cei însetaţi,

Colindătorii viselor frumoase,

Copiii de lumină resemnaţi,

De aşteptarea clipelor duioase.

Acolo e o floare şi un dor,

Şi niciodată ierburi umezite,

Lângă fântână curge şi-un izvor,

Cu lacrimi de speranţă înmiite.

La el sosesc când vreau să tac mai mult,

Şi apa lui îmi pare o poveste,

Şi doar tăcând eu reuşesc s-ascult,

Cum vine bucuria ca o veste.

Ardealul meu e dreptul de-a fi om,

Şi om devii când ai plecat din silă,

Ca să culegi din crengile de pom,

Un fruct atins de arşiţă şi milă.

Şi a iubi înseamnă a ierta,

A şti să pierzi o clipă de lumină,

Să-ţi înfrânezi şi dreptul de-a certa,

Ce ai pierdut din dragoste divină.

Acum fântâna a ajuns un leac,

Şi lângă ea izvorul se smereşte,

Şi curge dăruirea peste veac,

Şi astfel Dumnezeu ne povesteşte.

 

La noi în ochi

La noi în ochi

La noi în ochi sunt mările de lacrimi,

Şi am orbit de-atâtea doruri blânde,

Nu mai e loc de gânduri şi de patimi,

Suntem surplusul stelelor flămânde.

La noi în ochi iubirea nu e glod,

Pământul l-am lăsat să fie rană,

Şi am fugit cu văzul plin de rod,

Să fim de astăzi îngerilor mană.

La  noi în ochi e cerul plin de cer,

Închidem pleoapa şi vedem lumină,

Iar visul nostru a ajuns mister,

Un infinit de sângerare lină.

La noi în ochi stă însuşi Dumnezeu,

Şi când nu ne vedem ne arde umbra,

La noi în ochi e dragoste mereu,

La noi în ochi ciobanul plânge turma.