Cuvântul celor fără de cuvânt...
Cenaclul Lumină Lină a scris astăzi la Avrig o pagină frumoasă de mărturisire. Poetul însă se întreabă, oare nu am putea să facem mai mult, oare nu am putea să fim mai mulţi?
Tu nu te prinzi poete că nu vedem lumină,
Şi chiar de arzi în stele noi tot te ignorăm,
Cu vorba ta de jale, cu rana ta divină,
Adio, nu ne pasă, cuvinte să îţi dăm.
Abia acum poete, o să pricepi mai bine,
Ce avem noi în inimi, ce pietre, ce furtuni,
De-aceea la cenaclu doar lacrima îţi vine,
Când te gândeşti frenetic că ne iubim postum.
Noi chiar pe Păunescu l-am ignorat tenace,
Şi a murit săracul repudiat de mulţi,
Din cei care odată îl ascultau în pace,
Aşa suntem noi, lumea, aşa e de demult.
Ţi-am fost aproape zilnic în zile de simţire,
Dar poate că la urmă noi nu te-am înţeles,
Şi te-am rănit la normă în tot ce ai trăire,
Şi te-am lăsat departe în propriul tău demers.
De fapt e răzbunarea, lehamite în vicii,
Pe care licuricii o poartă sub lumini,
Când se ascund în iarbă şi caută indicii,
Că noaptea nu e noapte şi îngerii nu-s lini.
Să ştii că nu cenaclul pe noi ne înrăieşte
Ci setea de a-ţi face o lecţie de rău,
Să simţi despăgubirea, când sfânt, actoriceşte,
Noi ne prefacem zilnic că te dorim în hău.
Ne-ar fi destul de simplu să stăm mai mult cu tine
Proverbe, vorbe bune, cu toţi am învăţa
Dar nu dorim incendii şi nici absorţii line,
Ne vrem independenţa, vrem singuri a-ngheţa.
Ce te-ar lovi mai tare ca ignoranţa noastră,
A celor ce o viaţa ţi-am fost copii smeriţi,
Acum este deplină revanşa cea firească
Să ne simţim puternici, superbi, desăvârşiţi.
Parcă te văd poete, cum cauţi zilnic, seara,
Pe internet iubirea, printre mesaje seci
Şi lumea îţi răspunde că e prea veche ceara
Lumina lin se stinge, iar noi rămânem reci...
