Nimeni...
Uneori este foarte greu să scrii ceva pentru semeni şi să simţi iluzia că foarte puţini te vor înţelege…
Ce tristă eşti singurătate,
Îmi stai pe suflet şi spui multe
Ce noapte, Doamne, vai, ce noapte
Când nimeni nu stă să m-asculte.
Mi-ai tot promis îngeri şi lume,
De fapt am lacrimi şi insulte,
Şi port sfios pe răni cunune,
Când nimeni nu stă să m-asculte.
Mă arde rugul şi mi-e moarte,
Cărările îmi par înguste,
Iluziile ard deşarte
Când nimeni nu stă să m-asculte.
La revedere fraţi de cruce,
Creştini zidiţi pe doruri rupte,
Vă las cu biata voastră cruce
Când nimeni nu vrea să m-asculte.
Deşertăciune e iubirea,
Un moft pe lacrime căzute,
Mi s-a făcut mai grea rănirea,
Când visul stă să mă asculte.
Castel fără iluzii
Castelul meu stă zilnic în ruină,
Pe turnuri are vechile stindarde
Şi nici podeţul nu se mai îmbină
Cu poarta putrezită în canate.
Ieri mi-a plecat şi sfetnicul de luptă,
Nu avea rost să îl mai ţin în soldă,
Destul că mai nimic nu se întâmplă
Pe o singurătate ca de frondă.
Cât am plusat cu lancea în turniruri
Erau eşarfe multe, colorate,
Acum sunt acuzat că spun nimicuri.
Din amintiri de luptă, blestemate.
Cavalerismul a ajuns o boală
Iar a lupta înseamnă laşitate
Mai bine stai cu vistieria goală
Şi te retragi în gânduri resemnate.
Castelul mi-e destul să-mi fie vatră
În el nu am nici un tablou de vise
E construit din inimă şi piatră
Întemeiat pe lacrimi interzise.
Acum aduc tezaur de-mpăcare,
Un duh ceresc mi-e sceptru şi iubire
Mă-nchid în turn să fiu o remuşcare,
Cu Dumnezeu şi blânda mea simţire.
