Întâlnire cu Eminescu
Iubite frate Eminescu, iubite geniu fără leac,
Te regăsesc ca pe un astru în acest cinic, aspru veac.
Ce faci pe strada mea în noapte, de ce te-ntorci pe-acest pământ,
Acum când ţara e pierdută, acum când viaţa e frământ.
Ce crudă, tainică întâlnire, printre ruine fără soţi,
Tu redevii deşertăciune, sau un chimir pierdut la sorţi.
Mai bine rămâneai prin îngeri, în infinitul cel divin,
Să fi un sfânt ce îşi trăieşte oftatul sau surâsul lin.
Oraşul nu mai are minte, ci doar un creier de import,
Sibiul plânge în cuvinte sau în iluzii fără rost.
Dacă trăiai acum cu mine, în aceşti ani fără ecou,
Din nou te-ar fi înfrânt românii, şi-ai fi redeveni erou.
Căci orice vers atrage sila, dogmaticii propun schimbări,
Şi alfabetizează sensul gramaticii fără narări.
Ei fac din zâmbete scenarii de tragedii şi epurări,
Nu se gândesc că timpul zboară şi lacrimile ard pe mări.
E numai noapte, stinsă lună, iar calea e noroi frăţesc,
Ne-mpiedicăm cu gândul nostru de tot ce este omenesc.
Te rog iubite Eminescu, acum sub felinar de dor,
Întoarce-te în cerul veşnic şi du-ne rănile ce dor.
Şi spune-i Domnului că suntem o mână de poeţi pribegi,
Care murim cu disperare în fiecare zi întregi.
Şi cei mai dragi ne sapă groapa, şi cei mai mulţi ne părăsesc,
Dar tu smerite Eminescu, redă-ne sufletul firesc.
Trimite-ne un strop de pace, puţină dragoste, consens,
Izvorul să ne fie plânsul de amintire şi de sens.
Şi dacă totul se cuvine, să fie moarte şi lumini,
Poemul meu te recunoaşte, poemul meu e cer senin.
