"Tăcerea mea ar ucide îngerul ce bun din inima mea, l-ar strivi între lacrimi şi ar învia satisfacţia celor care se bucură de fiecare răstignire omenească. Astfel că, având sufletul pansat, cu lacrima tremurândă, am scris acest poem, pentru voi ce ce aşteptaţi ca eu să vă dăruiesc în fiecar zi un strop zborul meu! Vă mulţumesc că existaţi!
În limpezimea nopţii
Fraţii mei sunt în cer,
Maica mea stă-n icoană,
Deci nimic nu mai cer,
Nici speranţe, nici mană!
Haina mea e un rug,
Urma blând mi se pierde,
Am ajuns ca să fug,
Să iert tot ce se vede.
Undeva lângă geam,
Pe o lacrimă sfântă,
Arde candela rar,
şi o frunte plăpândă.
Doi ochi simplii privesc,
Spre Anton umilitul,
Şi din stele primesc,
Ca un foc infinitul.
Este ceasul cel bun,
Noaptea plânge fierbinte,
În psaltiri mă adun,
Cu o rană cuminte.
Fac din mâini crucifix,
Ca un munte de vise,
Prin metanii exist,
Şi prin şoapte de zise.
Simt un înger milos,
Cum îmi cântă tăcerea,
Ce sublim! Cât frumos!
Parcă e Învierea!
Bunii meu sunt în cer,
Eu învăţ răstignirea,
Ţie Doamne îţi cer,
Fă-mi primită iubirea!
Mă iubeşti! Te iubesc!
Lângă tine Hristoase,
Sunt un lac pământesc,
Plin de lacrimi miloase!
