Să vă dau ştiri despre mine,
sau despre concertul cenaclului meu?
buletin de pace sau de război?
Nu ştiu dacă acum e cazul,
pentru că iarăşi,
în generozitate iubirii voastre ciudate,
o să-mi aduceţi aminte de sacerdotul meu neîmplinit,
de canoane, de voi cei drepţi,
de ce mai scrie prin cazaniile mânăstirilor din gloduri,
şi eu am să vă răspund:
Ştiu, dar mai presus de tot
sunt poeziile mele!
Astă seară mă gândesc că sunt un altfel de profan,
care a îndulcit cerul cu vise de iubire,
şi de aceea scriu liturghisind în ode,
în inimi,
prin tranşeele pe care se aşteptă
să cadă o dinamită de dragoste,
pe acest pământ unde,
iubirea nu mai înseamnă decât un război
şi un fitil aprins de chibritul insolenţei.
De mâine voi fi eu însumi cenuşă,
o dată cu cartea mea Lumină Lină,
în care veţi avea prilejul să vă regăsiţi,
să vă răzbunaţi pe tăcerea mea,
exprimată înadins în versuri,
să descoperiţi că atât eu,
cât şi editorii mei,
nu cunoaştem sacra limbă română,
pe care,
desigur,
voi o cunoaşteţi din scoarţă în scoarţă,
pentru că îi răstălmăciţi zilnic înţelesurile.
Şi dacă poezia mea înseamnă iertare,
înseamnă că veţi renga ortografia,
adică penetul,
şi veţi aprecia doar zborul,
dincolo de seninul şi fumuriul propriului cer,
în care poet scrie în lacrimi,
versetele încisive,
ale dreptului de a fi poet!
E noapte,
cenaclul lumină lină încă arde,
deşi vântul suflă puternic,
din gurile pasionaţilor grăbiţi să ne dea
spre moarte estetică şi spre desfinţare,
în numele propriei lor iubiri,
în numele propriei lor ortodoxii,
în numele încurajului de a fi îngeri până la capăt.
Şi pentru că,
totuşi,
poezia mea rămâne mai presus de toate,
vă spun doar atât, ca o ultimă cortină care cade,
ce anunţă că viaţa merge mai departe,
iar poezia odată cu ea:
Lumina rămâne speranţă
scăldată de ultimul brio,
şi ca să fim siguri vă spunem:
Şi la revedere,
şi adio...
