Dumnezeire

Veghez, cu sufletul în palmă,
pe raniţa de drum cu lună,
ochii îmi par opriţi în vamă,
de întuneric şi cunună.

Abia de văd cum arde cerul,
sunt parcă rupt de amintire,
obositor îmi e misterul,
în întrebare şi iubire.

Hristos îmi fac semn cu gândul,
şi o lumină mă străbate,
printre dureri mă duce vântul,
şi sunt doar eu pe jumătate.

Nu este timp de împlinire,
fiorul este mut şi singur,
din întuneric dă de ştire
că mai nimic nu este sigur.

Şi de aceea ard în lacrimi,
pe rugăciuni îmi pun uitarea
să-mi fie crucea fără patimi,
acum când e în volburi marea.

Şi ultimul cuvânt de doruri,
îl las la îngeri ca un suflet,
să cânte ei în mii de coruri
că însuşi cerul îmi e cuget.

P.S. Poezia înseamnă mister şi vieţuire în dumnezeire
Părintele Cătălin

Aş vrea să vă bucuraţi de ceea ce scriu. Deşi, simt că abia peste două decenii această poezie va spune ceva... Până atunci poetul vorbeşte, iar lumea tace...