INIMĂ DE FLOARE
Am adus o floare în cetate,
Şi am strecutat-o tremurând,
Gardienii nu vedeau în noapte,
Că aduc un suflet de pământ.
Carnavalul zbenguia cetatea,
Lumea chefuia fără de sens,
Eu cu floarea îmi cercam dreptatea,
Trubadur de dor şi de consens.
Ce stindarde, ce plăceri haine,
Totul era zgomot şi deşert,
Şi un înger mă ţinea de vine,
Să îmi stâmpăr sângele din piept.
Auzeam febril o serenadă,
Şi un saltimbanc m-a întrebat,
Ce ascunzi sub mantia ta dragă?
Parcă ai o floare de mezat!
Mi-am lăsat privirea în hlamidă
Două lacrimi îmi curgeau argint,
Era noaptea cea mai infinită,
Era timpul cel mai ostenit.
Am ajuns cu floarea mea acasă,
La icoană am căzut rănit,
Sângele mi se urnea sub mască
Şi curgea umil, desăvârşit.
Mi-am adus aminte că o spadă,
S-a înfipt în trupul meu slăbit,
Când fugeam cu floarea mea cea dragă,
Prin cetate ca un amăgit.
Dar, ca o lumină fără ceaţă,
Din icoană, doi ochi m-au privit:
Mulţumesc copilul meu de viaţă
Floarea ta, e dar desăvârşit!
