BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

26 februarie 2011

ATELIER DE SÂMBĂTĂ SEARA!

Ceva despre mine

Şi ce să spun şi ce să cred,
Destule vorbe sunt pe drum,
Mă simt util, mă simt firesc,
Un fel de răsărit comun.

Primesc cuvinte de la răi,
Dar cei ma mulţi mă fericesc,
Deşi eu sunt izvor pe văi,
Şi curg cu plânsul omennesc.

Mă tem că mor şi nu vă ştiu,
Cât mă iubiţi, cât mă doriţi,
Căci timpul pare prea târziu,
Deci, vă implor să vă primiţi.

Şi nu mă judecaţi uşor,
Imaginaţii au cei goi,
Mai bine să vă fie dor,
Căci mâine plec de lângă voi.

Şi din impresii îngereşti,
Voi prea uşor m-aţi judecat,
Că vreau doar vise pământeşti,
Şi mai nimic n-aţi câştigat.

N-aţi priceput ce e mai sfânt,
Că nu eu sunt cel ce-a greşit,
Ci pumnul vostru cel flămând,
Din gânduri împământenit.

Iubirea mea a fost un tot,
pentru cei mulţi, nu pentru eu,
şi voi cu sufletul anost,
M-aţi răstignit pe Dumnezeu.

Vai, niciodată n-aţi ştiut,
ce fac cu tot ce am mai sfânt,
că nu sunt un păstor trecut,
ci un echidistant descânt.

Acum ştiu bine cum să iert,
Mi-e tot mai limpede, curând,
Căci plec în limpede deşert
Şi voi veţi plânge pe pământ.

Mă simt util, mă simt curat,
vă las să spuneţi tot ce vreţi,
rămân cu cerul împăcat,
şi mă topesc în dimineţi.


După noaptea fără lună

Astăzi am auzit povestea tulburătoare a unui tânăr care a reuşit să supravieţuiască în faţa iluziei de a se sinucide, doar gândindu-se la ce vor simţi cu amar părinţii săi...

A trecut ceasul greu,
Of ce noapte de chin,
Nu a vrut Dumnezeu,
Să se plângă divin.

Înger bun, înger gol,
De noroc, de cuvânt,
Erai simplu obol,
 Răsplătit cu pământ.

Tu plecai şi mureai,
Dar un munte creştea,
Era iad fără rai,
Ce din lacrimi curgea.

Dumnezeu te-a ferit,
Să fi vis trecător,
Să porneşti spre sfârşit,
Să fi dor fără dor.

Ce lăsai era greu,
Bieţi părinţi fără duh,
Ce-ar fi zis mai mereu,
Că sunt simplu văzduh.

Dar ceva te-a oprit,
Şi eu ştiu ce a fost,
Un surâs nesfârşit,
Că şi tu ai un rost.

Căci mereu pe pământ,
N-avem dreptul robit,
De a zidi un mormânt,
Pentru cei ce-i iubim.

Fie viaţa un chin,
Mulţumim că trăim,
Şi-ntr-o zi cu senin,
Din dureri biruim.


Rafael


Te vei întoarce într-o zi,
În ochii mei şi-n vorba mea,
Să te dezmierd în vitregii,
Să te feresc de lumea rea.

Ca o petală de amor,
Tu înger bun, copil sublim,
Tu Rafael, sublim odor,
Vei fi în mine ceasul lin.

Şi acatist îţi voi citi,
Icos de stele ca un nimb,
Şi din condac de heruvim,
O milă voi primi la schimb.

Atunci eu însumi voi pleca
Să fiu şi eu un leac divin,
Şi poate mă vei întreba,
Unde mă duc aşa senin?

Îţi voi răspunde copleşit:
În cer, în lacrime şi  vis,
Să fiu eu însumi nesfârşit,
Sau poate îngerul promis.