Între poveştile de munte,
acolo unde vise plâng,
un mic izvor cu dor pe frunte
îşi face loc peste pământ.
El curge lin ca o iubire
şi timpul îl frământă mut,
iar Dumnezeu într-o şoptire
îi aminteşte de trecut.
Cum a ieşit din piatră seacă
în ziua naşterii de foc,
iar ursitoarele din treacăt
iau prevestit un blând soroc.
Să fie plin de lacrimi sfinte,
la el să plângă îngeri buni,
când vor cerca în necuvinte
un dor de cer şi de minuni.
Şi de atunci izvorul este
el însuşi, veghe şi destin,
iar îngerii îl cred o veste,
sau o mireasmă de divin.
Povestea lui nu este nouă,
se tot întâmplă prin păduri,
când viaţa trece ca o rouă,
fără speranţe şi măsuri.
La apa sa mi-a dat simţirea
cuvânt frumos ca să vă scriu,
să vă răsfăţ cu drag trăirea
deşi mă simt şi eu târziu.
Căci timpul lui şi-al meu e pace
şi pare dus prin văi de rai,
acolo unde chinul tace
în flori de mir, în flori de mai.
Trăim divin, ca o lumină
ce-şi frânge raza în adânc,
iar apa lui este divină
iar plânsul meu este plăpând.
Îngenunchiaţi pe amintire
mai facem zboruri tinereşti,
să ne-amăgim a noastră fire
că suntem vise îngereşti.
Şi îngeri ne fac metanii,
iar oamenii ne uită lin,
aceasta-i lumea fără danii,
acesta-i preţul cel hain.
Dar noi pornim, tot mai departe,
stingheri în tot ce e firesc,
ceva de lume ne desparte,
poate tumultul omenesc.
Găsim frumos desăvârşirea
pe maluri veşnice de gând,
izvor sunt eu, iar el iubirea
ce se smereşte pe pământ.
