BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

25 ianuarie 2011

De veghe în noaptea infinită...

 Uneori ne dorim mai mult nesfârşitul nopţii decât crudul dimineţii. Poate şi pentru faptul că lumea e o iluzie, cu răutăţi şi pipernicite iubiri. Iar noaptea, divinul, pe cărările rugăciunii, la veghea unei lumânări, pare o cale infinită spre desăvârşire şi sfinţenie.

Dacă somnul ar fi o fântână,
iar visul ar cerne uşor,
aş simţi că e rost să rămână
cântul meu în tăcere de dor.

Dar în noapte iluzia creşte
flămânzită de cer şi mister
şi în mine lumina soseşte
ca un flutur divin de eter.

Poftă mare şi grea cutezanţă,
să te-ncrezi în uitate trăiri,
Dumnezeu să îţi fie speranţă
şi tovarăş de albe simţiri.

În psaltiri să îţi legi infinitul,
să alegi acatiste cu mir,
ca să pierzi înadins răsăritul
şi s-atârni de sublim cu un fir.

Vin din boli conştiinţe sumare,
să-mi citească poeme de duh,
of, ce plagă, divină, amară
să trimit necuvinte-n văzduh.

Să se râdă de mine toţi şerpii
care muşcă cu rod, veninoşi
şi să dau conţinut în imberbii,
ce transpiră din dinţi fioroşi.

Iată picur de sânge cum curge,
ochii mei văd un verde aprins,
deşi iarna e crudă şi plânge,
sunt ostatic şi poate învins.

Dar îi iert din prea plinul iubirii,
pe acei ce beau fiere şi vin,
căci, de fapt din mirarea rănirii,
eu cuminec şi îngerii lini.

Mă gândesc că e lumea târzie
şi-n fântâni nu mai este prea mult,
lacrimi blânde vorbesc de vecie,
cum a fost la-nceput, de demult.

Şi aşa în imensul de noapte,
în genunchi la icoane adorm,
să devin un firesc, cât se poate,
o fântână de pace şi somn.