Să colinzi cu cerul, să colinzi frumos,
transhumanţă blândă, lângă turme albe,
să te-ntorci acasă ca un roi duios
cu alese lacrimi şi cu mere coapte.
Să vesteşti lumina oriunde vei fi,
să devii o piatră oriunde e lume
şi atins de doruri, sânge să devii,
un izvor de milă, bun şi fără spume.
Să te faci copilul mângâiat de rai
şi pe pernă noaptea să-ţi însemni iubirea
cu o cruce sfântă, cu şoptitul grai,
care tace simplu când e grea rănirea.
Să nu crezi în stele, dar să arzi lumini,
să te-ncingi cu marea numai din smerire
şi să şti de-a pururi zarzării divini
îi găseşti acasă, nu în risipire.
Şi să ierţi cuvântul şi să fii un mir
pe oricare frunte, pe cuprins de îngeri,
iar speranţa vieţii să îţi dea potir
flori de cuminţire, flori fără înfrângeri!
