Sihastrul întâlnit în miez de munte,
Cu suflet m-a privit şi cu iubire
Şi palma sa m-a mângâiat pe frunte:
Părinte, ai un plin de amintire!
Nu te-am văzut, nu îţi cunosc ursita,
Ştiu doar atât că eşti poveste tristă,
Că alţii ţi-au dorit mereu ispita,
Lumeştii tăi creştini care există.
Tu eşti un of poftind o gloată caldă,
Cu fii de suflet fără de viscere,
Dar viaţa lor e crivăţ ce se scaldă
Între plăceri, tumult şi alte rele.
Ce vrei cu ei, e prea mult pentru astăzi,
Nu-i vezi ce cruzi şi venetici fac plângeri,
Iar între dânşii sunt poftiri, emfază,
Ca un comerţ de rane şi de sângeri.
Crezi încă mult că lumea e o roză,
Cu ei să faci cunună de iubire,
Comunitate blândă ce adoră
Sfinţirea păcii, leac de bucurie.
Te-au judecat, cum au putut mai bine,
Au fost cu tine cât le-ai dat bineţe,
Dar ca un sânge tulburat în vine
Ţi-au ignorat cuvântul tău de lege.
Ce caractere pot de fapt să fie,
Ce rugăciuni îşi fac în miez de noapte?
Nu-i vezi cum se frământă în neştire,
Să-ţi dea ei lecţii de iubiri şi şoapte?
Nu mai cerca să ceri la ei iertare,
Căci cei mai mulţi o să-ţi aducă jalea,
Contrariaţi de dorurile tale,
Ortododocsindu-şi cu mândrie calea.
Şi cine sunt la urma urmei dânşii?
De ar trăi credinţa ar fi lacrimi.
Tu nu-ţi dai seama ce se află-ntrânşii?
Un schimb frivol de zile şi de patimi.
Acum că te-am găsit în dor de munte,
Eu ştiu că Dumnezeu ţi-a dat o rază,
Şi ai să treci de faptele mărunte,
Să-i uiţi pe cei ce totuşi or să cadă.
Curând vor plânge mulţi din amintire,
Se vor căi de gândul lor bicisnic,
Dar, vai, va fi târziu pentru simţire,
Şi pentru ce e bine şi idilic.
Te-ntoarce acum şi spune-le într-una,
Că au pierdut examenul simţirii,
Că niciodată turma nu e una
Când cei mai mulţi pierd roadele iubirii.
Sihastrul întâlnit în miez de munte,
Cu-mbrăţişare mi-a lăsat seninul
Şi mâna lui îmi pare tot pe frunte,
Întemeindu-mi pacea şi divinul.
