-Nimic nu e mai minunat decât, într-o iarnă hilară, să te întorci în curtea copilăriei, în firescul bunicilor, în grădina cea nemuritoare, în frumosul speranţei şi să-ţi aduci aminte de tot ceea ce a fost altădată entuziasm şi sublim-
Ce nostalgii în visul unui măr,
acum în plină iarnă şi tăcere,
că şi-a albit de gânduri propriul păr,
dorindu-şi luna mai, cea de mistere.
Atunci şi florile sunt nebunii,
explozii peste trunchiul său de pace,
un mit sublim de veşti şi veşnicii
când dăruirea pregetă şi face.
Şi mărul a dat floarea mai târziu,
abia în începutul cel de vară,
în iunie cel cald şi timpuriu
când se jucau vacanţele pe-afară.
De când l-am întâlnit, să fie ani,
mi s-a părut din curtea bătrânească
că va rodi în zeci şi zeci de ani,
ca un adaos la lumea mea sihastră.
Bunica mea, i-a dat ceva mai mult,
un blând botez de jale şi candoare
habar n-avea că el e doar tumult,
un trubadur prin frunza care moare.
Şi mărul a rodit ca un erou,
la limită de jale şi de bine,
şi a ajuns de-atunci un biet ecou,
când florilor de mai un dor le vine.
ce chin stupid, să fie dependent,
de un capriciu cald şi de-o minune
ca un copil stingher şi corigent
la lecţia jertfirii în cunune.
Să fie el un măr aşa de soi,
dar pus zălog pe visul fără nume...
în fiecare an când geruri noi
îl osândesc în tragice cunune...
Şi totuşi, Dumnezeu nu l-a uitat,
din când în când i se arată-n noapte
şi ca la un milog înfometat
îi face rod de stele şi de şoapte.
Iar eu, acum, cu nostalgii, duios
mi-l amintesc prin milă de mistere,
căci florile de mai îmi stau duios
pe inimă, în lacrimi şi-n tăcere.
