Gând smerit de iarnă

(împăcat cu veacul, puţin mistuit de tristeţea lumii, dar dornic de o ascundere sinceră şi profundă, suspin în versuri cu dor de smerenie. Poezie scrisă pe drumul de întoarcere acasă, de la Zalău spre Sibiu)

Să te prefaci în albie de munte
şi peste tine să se facă punţi
să ai mereu speranţele mărunte
şi astfel tu pe tine să te-înfrunţi

Să te ascunzi în scorbură lemnoasă
nimic să nu mai şti din ce-ai trăit
să nu socoţi viaţa dureroasă
De vrei mândria să se fi sfârşit

Să spui oricui că e mai bun ca tine
Şi mâna să-i săruţi ca pe un cer
Iubite frate, suflete creştine
Şi niciodată plată să îţi ceri

Şi într-o iarnă blândă cu suspine
Tu să porneşti către hotare line


Mereu către casă

( Şi drumurile vieţii mi-au rămas lungi. Şi mereu speranţa că acasă e cel mai bine)

Mi-a fost lăsat destinul de a mă-nsoţi cu drumul
peregrinând molatic ca un plăpând izvor
Şi când mă-ntorc spre casă, mi se aprinde rugul
şi ard ca o speranţă ce-şi face loc în dor

Ce taină e cu mine, ce mărturii mă poartă
pe calea ţării mele să o colind milos
Şi când mă-ntorc spre casă, iluziile mă poartă
şi simt că cei de-acolo m-aşteaptă mai duios

Dar vai, e-atâta noapte şi dorul nu se vinde
degeaba cred că unii mă vor în viaţa lor
Iar când mă-ntorc acasă, cu vise şi colinde
Odaia mi-este plină de lacrimi care dor

Dar un surâs de cremen în mântuie oftatul
Icoana Maicii Sfinte îmi dă curaj şi har
Şi când ajung acasă acesta îmi e darul
şi eu respir lumină din tot ce e amar.