Au apărut noile poezii ale Părintelui Cătălin
Eu, poetul şceptic.
Vreţi poezie optimistă
Că altfel nu mă mai citiţi
Deşi voi ştiţi că nu există
Poeţi sublimi, desăvârşiţi
Şi cei ce-au scris ceva temeinic
Din lacrimi au creat minuni
Ca să rămână versul veşnic
Pe la cei simpli şi cei buni
Ce-aţi vrea să fac cu pana strânsă
De-atâtea rele ce-ntâlnesc
Să spun că viaţa nu e plânsă
Să mint destinul omenesc
Iar dacă scriu doar ode blânde
Elogii pentru vis şi cer
Presimt, că iar o să se-ntâmple
Să mă închideţi în mister
Aşa că scriu doar ce mă doare
Din tot ce am strâns în piept deschis
De rana care ca un soare
Mă arde zilnic în abis
Deci, cer iertare, cu speranţă
Şi vă implor, nu mă opriţi
Sî fiu o biată cutezanţă
Poetul care nu-l doriţi
Azi a nins în Sibiu!
Azi a nins la Sibiu, ca-ntr-un cântec sensibil
Of, ce stare aveam, păream nins şi în mine
Albul vieţii-mi şoptea ca-ntr-o taină, teribil
Că de fapt nu sunt fulgi, ci instanţe divine
Pe la cinci şi un sfert îmi făceam judecata
Pus pe jar de omăt, ca de ziua de mâine
Eram parcă un glonţ ce-şi aşteaptă armata
Şi un pipt muribund ce-a căzut pentr-o pâine
Aş fi vrut chiar cu nesaţ, să amân iarna cruntă
Nu de alta, dar eu am doar flori şi iubire
Şi la ger nu rezist, când tristeţi se frământă
Ajungând în spital de amintiri şi simţire
Iarna asta e grea, spun cu saţ specialiştii
Pentru cei demodaţi, nu va fi nici o şansă
Deci, mai bine chemaţi să vă scape miniştrii
Şi-un guvern de exil, ce trăieşte în transă
Dar pe străzi era plin, accidente şi lume
Ce fugea fără sens, tulburată de duhuri
Un delir de consum, ca o mare cu spume
Sau o scenă de măşti, alipite de trupuri
Iar eu simplu privind acest fluviu de vise
Din căinţi pentru cer, îmi ziceam că mă doare
Şi mai bine ar fi, fără alte premize
Să mă duc în păduri hibernând în ninsoare
Să fiu simplu un gând, ca un pustnic ce ştie
Că mai bine îţi e să fi înger, nu viaţă
Şi abia într-o zi de lumină târzie
Să te-ntorci la oraş ca o rază în ceaţă
Azi a nins în Sibiu, ca-ntr-o lume de lacrimi
Şi pe faţă aveam orhidee de sânge
Şi e iarnă acum, şi mi-e silă de patimi
Iar o floare de cer stă cuminte şi plânge
Fatalitatea florii fără sfat
La sfatul iernii pline, blând florile şoptesc
Ridicule şi albe, copilăroase, sfinte
Am vrea să ştim de mâine cum este mai firesc
Ca să tăcem sfioase, sau să trezim cuvinte
O dalbă crizantemă răspunde ca visând
Uitate surioare, vă înţeleg mirarea
Dar cred că e mai bine, şi zilnic rând pe rând
Să ne vedem de lacrimi şi să trăim cântarea
Căci iată iarna aceasta e altceva, un preţ
Şi-o să plătim cu moartea, de nu avem smerire
Să stăm uitate, calde şi ca un mic dispreţ
Pe acest pervaz de milă din casa de iubire
Nu pot rosteşte aspru, o roză cu fin nerv
Îmi mistuie în sânge plăcerea de trăire
Aş vrea să ies în lume, să nu fiu ca un serv
Ce stă pe o coroană de lacrimi şi simţire
Şi, fără să mai ştie şi alte sfătuiri
Această roză tristă s-a avântat afară
Ca să găsească soare şi alte dăruiri
Dar a aflat uitarea şi moartea cea amară
Aceasta e poveste căci floarea a-ngheţat
Şi nu putea să mişte măcar cu o petală
Iar florile din casă, subit au învăţat
Că orice nerăbdare a cruntă şi fatălă
Ninge ca o veşnicie
Ninge de o veşnicie, ninge ca o sărbătoare
s-a smerit adânc pământul în omăt de aminitire
Hai, coboară-te Iisuse, este ora de visare
Şi zâmbeşte-mi la lumină de speranţă şi iubire
Ninge cu un cor de îngeri, ninge cu rostiri senine
Calzi copii îşi fac daruri şi rostesc colind frumos
Iar tu bun creştin de frunte, nu uita ca astăzi vine
În ograda casei tale, cel mai sfânt copil milos
Ninge cu păduri de pace, ninge cu argint de viaţă
În biserici cântă lumea şi aşteaptă un fior
Va veni din cer o noapte şi apoi o dimineaţă
Mântuire şi minune, bucire, dor cu dor
Ninge şi sunt toţi strămoşii, ninge şi suntem acasă
Maica Sfântă lăcrimează, Pruncul râde către ea
Iar o cruce mică, albă stă umilă pe o masă
Ninge ca ca o zi de Paşti, şi e un sublim de nea
De ce atatea flori de iarna
De ce atatea flori de iarna
Si Doamne, esti atat de viu
Iar anotimpul imi e hrana
Şi in caldura reinviu
Ma pun cuminte pe o perna
Prea obosit de-atata har
Acum cand ora e eterna
Şi ma gandesc la tine iar
Dar Doamne cum se face oare
Ca desi sunt asa firesc
Eu ma gandesc la fiecare,
La tot ce este omenesc
Şi pe aceasta perna muta
Parca aude tot ce vorbesc
Acei ce zilnic vin si-asculta
Cuvantul Tau dumnezeiesc
Si parca-i vad pe toti cum darnici
Acum la ceas de odihniri
Se fac milosi, sublimi si harnici
Rugandu-se din prigoniri
Crestini de pace si de cantec
Prin nopti vorbesc cu ingeri albi
Despre iubire si descantec
Sau despre nuferii cei dalbi
Si eu, ca orice om de soare
Acum cu Tine vreau sa stiu
De fapt, ce se intampla oare
Si ce fac ei asa tarziu
Caci işi resimt nemarginirea
Si mila pentru frati de dor
gasind incet despatimirea
Ca o desprindere de sol
Iar viata blanda pe o perna
In casa simpla de trairi
e-n fapt o lacrima perena
ce s-a nascut in prigoniri
Si gandul pentru cei ca mine
compatrioti de sintamant
e sangele ce curs prin vine
dezvolta vis si legamant
Aici, gasind intimitate,
Singuratate si destin
Eu ma gandesc precum se poate
La semeni si la cei divini
La sfinti, la ingeri, la lumina
La Maica Sfanta, la cei tristi
Si inima imi este plina
Simtind cum Doamne, Tu ma misti
O noapte, ce frumoasa noapte
Iar eu traiesc ca intr-un cer
Iar perna ce imi sta aproapre
Este de fapt un sfant mister
Cuvânt intreductibil
Mi-e sufletul ca un cuvânt
Intraductibil şi tenace
Şi macină în crezământ
Că va găsi un loc de pace
Peregrinând ca un suspin
Dicţionarul îl ignoră
Căci este un cuvânt divin
Cu implicaţie minoră
Îl pun smerit să stea la rând
După discursuri şi concepte
Ei, oratorii, ce-i dau vânt
Ca la nimic să nu se-aştepte
Şi spun că despre Dumnezeu
Nu poate nimeni să vorbească
Căci numai ei deţin un drept
Cu importanţă omenească
Teologie de import
Mai mult închisă decât lină
Canoane ce doresc doar cost
Şi veşnic nu se mai termină
Fraze savante de holtei
Ce scăpătează cu mândrie
Omofonii de fariseii
Ce ţin anvoane cu sâmbrie
Şi chiar nu văd, n-aud nimic
Că lumea pleacă din chemare
Şi templul a ajuns un zid
Sau un salon de aşteptare
Unde să poţi rosti vreun dor
Că ei se-ascund după sofisme
Blagoslovenii care dor
Cu arguţii şi aforisme
Am obosit să stau la rând
Să tot trăiesc ca o silabă
Când ţara mea e la pământ
De-atâta predică amară
Căci pân la fapte este mult
Iar lumea nu mai vrea cuvinte
Şi nici magistrii care-ascult
Doar de-ale lor învăţăminte
Mai bine să tăcem cu toţi
Şi să stopăm dicţionarul
Să punem lacrime pe roţi
Iubirea să ne dea altarul
Iar cenzorilor cu rigori
Invidioşi pe-a mea simţire
Îi rog măcar ca la onor
Să-mi lase cântul de trăire
Şi reverenzilor cu grad
Culturalişti făă de priză
Din rugul unde ei mă ard
Le cer sî nu mai facă mimă
Şi-aşa cum sunt, proverb închis
Le las un colţ de foaie albă
Să scrie tot ce au promis
Când vor veni la judecată
LUMINĂ DIN LUMINĂ
La capătul luminii stă încă o lumină
O alta şi tot altă mereu, la infinit
Când Tatăl se ascunde în ardere divină
Şi focul lui se-aşează pe Fiul cel iubit
Iar Duhul lin pătrunde, prin ape cu simţire
El suflă bucurie , mireasmă de altar
Şi astfel se uneşte Treimea în iubire
Din veşnicii de taină, ca darul peste dar
Acolo din potirul de milă şi de cuget
De unde început-a lumina să dea vis
Se-mpărtăşeşte cerul cu suflet lângă suflet
Şi totul e speranţă, putere şi abis
Apoi, la ceasul firii, când timpul se desface
Ca într-o clepsidră moale, de nume şi cuvânt
Iubirea porunceşte, şi lumea lin se face
Lumină din lumină cu aspru legământ
Iar Fiul din icoana de jertfă şi spăşire
ca mielul varsă sânge pe culmea de trăiri
Şi Tatăl lăcrimează, şi Duhul dă de ştire
Că început-a veacul de rane şi smeriri
Abia atunci iubirea e rost şi mântuire
Iar îngerii zburdalnici, încremenesc în dor
Şi se aud vecernii, ce cântă lângă Mire
Iar marea de lumină se varsă în fior
Dor de Padova
Mi s-a făcut aşa un dor firesc
De Padova şi sfântul ei de geniu
Cu simţul ei albastru şi firesc
Ce îl trăieşti odată-ntr-un mileniu
Un răsărit prea alb pentru cei mulţi
Anton smeritul pare un incendiu
Căci s-a făcut un dar la cei desculţi
Şi celor deprimaţi ca un remediu
Cât a fost zeu, în trup cu ochii plini
Poporul l-a iubit ca pe o hrană
Şi după ce s-a dus la cei divini
El a rămas un pansament pe rană
Iar eu când l-am găsit, eram umil
Fusesem prigonit de o robie
Şi-n casa sa am început febril
Să sper în vindecare şi iubire
De-atunci îmi este greu când nu îl simt
Aproape, lângă tâmpla mea fierbinte
Şi parcă din dureri, aşa, presimt
Că nu mai am nici slove, nici cuvinte
Abia aştept să îl revăd duios
Să stau cu mintea peste racla blândă
În Padova unde e cer milos
În Padova cea sfântă şi profundă
Candoare în prag de iarnă
Lasă-te să zbori, lasă-te să cânţi
Vin din cer ninsori, crude şi flămânzi
Stai pe carnea mea, îngeraş pribeag
O să simţi în nea, visul cel mai drag
Fi şi tu copil, pace prin simţiri
Plâng doar cei umili, fără amintiri
Hai că nu-i târziu, să colinzi frumos
Hai că vreau să fiu, portativ duios
Şi pe rana mea, şi prin ce ai sfânt
Dumnezeu să-mi dea, cerul legământ
De azi se colindă
De azi se colindă cu lacrimi
Crăciunul e tot mai aproapre
Tu uită creştine de patimi
Şi lasă-ţi sublim să te-a adape
E prea multă rană în lume
Şi sângele curge în valuri
Crăciunul din rău să ne-adune
Pe blânde şi sincere maluri
Sunt zile cernite cu vise
Speranţele cresc în lumină
Căci ceea ce ieri se promise
acum este naopte divină
şi Pruncul soseşte cu milă
cu îngeri şi magi de iubire
spălând aşteptarea de silă
trezind un noian de simţire
iar pacea aceasta sfioasă
e dreptul de-a fi în trăire
o lume de dor şi frumoasă
o lume de cântec în fire
Deci haide, colindă cu viaţă
Deci haide colindă-n lumină
Să fie din nou dimineaţă
În pestera blândă, senină
De copilărie
Obosit de toamnă
Mă gândesc la iarnă
Şi acum aş vrea
Fulgi pe dor să-mi stea
Să fiu iar copil
Între brazi umil
Joaca să îmi dea
Cea mai dulce stea
Şi să mă întorc
Îngheţat uşor
În pătuţul meu
Lângă Dumnezeu
Mâinile să pun
calde-n rugăciuni
să şoptesc senin
cu surâsul lin
rugăciuni de cer
ce nimic nu cer
simple cu fior
fără nici un dor
albe ca un rai
blânde ca un nai
vise de cuvânt
fără legământ
prea fireşti în crez
sfinte ca un miez
Iar din răsărit
Fără de sfârşit
Îngerii să-mi stea
Lângă tâmpla mea
Fie vreme rea
Fie noapte grea
Fie toamne seci
Fie ierni prea reci.
Singura dorinţă
Peste ofranda nopţii ce vine
Un dor mă strânge, mă vrea umil
Îmi simt speranţa pe râuri line
Şi vreau de astăzi să fiu copil
Nu mai vreau gânduri de circumstanţă
Nu mai vreau falsuri printre maturi
Juguri ce-mi poartă dor în instanţă
Şi mă condamnă între cei duri
Nu mai vreau lacrimi la orice vorbă
Nu mai vreau ode de la cei goi
Nici argumente prinse în robă
Din avocaţii de vremuri noi
Nu mai vreau scene de grea iubire
Reminisecenţe de la frustraţi
False iluzii că sunt un mire
Pentru prăpăstii şi demodaţi
Nu mai vreau zile de abstinenţă
Fără un zâmbet, fără un dor
Vreau o morală albă, decentă
Copilărească, ca un fior
Vreau joc cu munţii, vreau cânt cu marea
Vreau între îngeri, vreau între fraţi
Vreau unde este caldă cărarea
nu între spinii cei condamnaţi
vreau cu părinţii, vreau cu bunicii
cu toţi strămoşii calzi şi senini
vreau cu soldaţii şi cu haiducii
fără de arme, fără venin
Să fiu o joacă, nu o speranţă
Că poate mâine va fi ceva
O împlinire, o cutezanţă
Vreau între bine, pe undeva
Şi fără şoapte, şi fără gloduri
Să-mi simtă lumea zâmbetul plin
Nu să îmi strângă între năvoduri
Pe ce am viaţă, har şi senin
Să fiu copilul ce cântă cerul
Nu doar la cereri, ci mai mereu
Iar lângă mine să stea misterul
Cu bucurie, cu Dumnezeu
Tânărul bogat
Ce tristă, crudă întâmplare
Ne dă Scriptură pildă iar,
Cum să scăpăm de îmbuibare
Şi să păstrăm doar sfântul dar
Un om bogat, se întâlneşte
Cu Domnul pe acest pământ
Şi la început se veseleşte
Că ţine asprul legământ
Venea la templu cu arvună
Dădea din toate ce avea
Postea cu rugă şi măsură
Şi se ferea de pofta rea
Era din os de nobilime
Averi avea ceva în plus
Şi se credea la înălţime
dar niciodată la apus
Îi spune Domnului cu pace
Cum este bun şi credincios
că duhul său e cald şi tace
şi peste toate inimos
Surâde Domnul şi aşteaptă
Să termine al său cuvânt
Apoi cu milă îl provoacă
Spre un altfel de jurământ
Îi spune: Vinde ale tale
Averi, şi case, tot ce ai
Apoi, urmează doar o cale
Şi vino după Mine, hai
Dar tânărul se întristează
Şi pleacă capul ruşinat
Averile de viaţă-l leagă
Şi nu le poate-nstrăina
Iar Domnul astfel le vorbeşte
La cei mai dragi şi celor buni
Vedeţi vrăjmaşul vă munceşte
Să deveniţi copii nebuni
Of, vai de clipa judecăţii
Când alte plăţi te vor chema
Şi pentru pofta nedreptăţii
În rai puţini mă vor urma
Aceasta-i viaţa, înşelare
De vrem doar lux şi bogăţii
Şi totul trece în uitare
Şi mulţi cu iadul vor plăti
Deci, vă treziţi din adormire
Vă lepădaţi de ce e vis
Veniţi creştini la fericire
Veniţi în raiul cel promis!
A venit Hristos la tine
A venit Hristos la tine
A venit cu răni ce dor
Hai, primeşte-l cu iubire
Astăzi totul e uşor
Dorul l-a adus din cale
Să se-abată în poarta ta
În a vieţii tale vale
Unde nu mai poţi ofta
Iată Domnul lăcrimează
Pune mâna ta pe El
Şterge-i lacrima amară
Ca un blând învăţăcel
Dă-i în casa ta o pernă
Să-şi aşeze faţa sa
Toată liniştea eternă
Să o simţi de undeva
Şi un fagure cu miere
Pune-i pe un blid de lut
Poate Domnul nu îţi cere
Dă-i măcar un sfânt sărut
Fi o gazdă cu simţire
Pentru cel ce-a obosit
Sub poverile străine
Să le poarte nesfârşit
Să nu plângi acum cu jale
Domnul nu te vrea dispreţ
Te-a iertat, ţi-a dat o cale
Stai pe ea, ca pe un preţ
Şi din suflet dă-ţi speranţa
Către alte lăcrimări
Asta-ţi fie cutezanţa
Pe întinsele cărări
Iar acum, primeşte leacul
Şi smereşte-te în cânt
Ca Hristos să-ţi ungă capul
Cu mir alb de legământ
A venit Hristos la tine
Fă din viaţa ta un rai
Iar de astăzi numai bine
Vieţii, Domnului să-i dai
1 Decembrie 2010
Decembrie întâiul şi ţara sfâşiată
E multă amăgire şi oamenii se plâng
Că viaţa le e tristă şi pacea-ntunecată
Iar banii pentru pâine, abia de se mai strâng
De peste tot minciună, mizerie şi noapte
Iluzii şi potcoave la caii fără sorţi
O, biată tristă ţară ce ai doar rane coapte
Şi lumânări de doliu aprinse lângă morţi
Ce poate fi şi astăzi în zi de sărbătoare
Ridic din umeri jalnic şi nu ştiu ce să spun
Căci, fraţii mei de cruce, sunt laşi, deşi îi doare
Şi nu pot lângă vatră mai mult să îi adun
Of Doamne, Cerul nostru, de milă şi-nchinare
Cum poţi lăsa Tu neamul în boală fără leac
Poporul azi îţi cere cu milă şi-ndurare
Să vezi cum Prutul curge ca un orfan prin veac
Mai vino lângă Tisa că prea departe este
Şi-au luat-o unii simplu, ca pe un drept firesc
Uitând a ei durere, uitând a ei poveste
Ce leagă de milenii drapelul românesc
Şi fă un dor Iisuse, să se sloboadă milă
Pe aceşti munţi de jale, pe-aceste vii cărări
Românul azi îţi strigă, din pătimiri şi silă
Nu ne lăsa bejanici pe înstrăinate ţări
E ceas de sărbătoare, e ceas de umilinţă
Decembrie şi lacrimi, decembrie şi cer
Şi curge îndurare pe-a noastră suferinţă
Să fie astăzi ziua iubire şi mister
Iubire pentru ţară, iubire pentru mâine
Iubirea care stinge tot ce ne e amar
Trăiască România, şi vatra ei de sânge
Pe crucea mântuirii din înviatul dar
Să-şi faci un dar!
Să-ţi faci un dar de Sfânt Andrei
Române, fiu de pribegie
Şi să te-ntorci, aşa cum vrei
În biata noastră Românie
Să-ţi pui chimirul de blând dor
încingete cu amintire
Şi lasă-ţi iia la izvor
Că se scurgă-n veşnicie
Apoi să treci la cimitir
Să te închini cum se cuvine
Pe oase calde de iubiri
Ce au plecat pe ţărmuri line
Fi bun, fi cald, fi omenos
lasăndu-ţi răul la răscruce
Tu eşti din neamul cel frumos
Ce-a pătimit pe sfânta cruce
Nu te mira, de cei străini
Că au doar patimi şi tăcere
Ei sunt ca spinii lângă spini
Care nu cred în înviere
De te-ai făcut ca ei, un vânt
Aprins de vis şi bogăţie
Apleacă-şi fruntea de pământ
Şi plângeţi vina de simţire
Acum, în prag de sărbători
Când cerul însuşi e iubire
Tu nu uita, să ai fiori
De bucurie, de trăire
Şi cântă dulce, fi mereu
Aceeaşi inimă miloasă
Române, fiu de Dumnezeu
Bine-ai venit la tine acasă!
Bolnav de lumină
Bolnav de lumină, în patul uitării
Visez peste noapte că totuşi exist
Aprins de iluzii ca freamătul mării
Când bate din valuri un duh pesimist
Noianul de lacrimi mai mult se sloboade
De astăzi pe mâine, şi astfel rezist
în creier am graniţi, lumină, noroaie
De parcă prin plânset eu însumi rezist
Ce viaţă ciudată, ce lume, mi-e milă
Abia îşi simt unii, curajul de-a fi
Şi vin către mine cu sânge de silă
Să-mi spună, firescul de a pătimi
Nu ştiu ce e bine, să râd, să fac crize
Să plâng ca Iovul de soţi părăsit
Căci dragostea vieţii se dă în reprize
Orgolii fac legea pe câmp nesfârşit
Le iau vorba tristă şi felul de-a cere
Reţetă de pace, din ce e divin
Le pun pe durere, virtutea, tăcere
Şi mai ales cântul şi clopotul lin
Iar ei cu speranţă, spre mine se uită
Odată ca oameni, odată amar
Lumina prin sânge adânc li se-mplântă
Deşi văd în mine doar har peste har
Şi nu le cer veghe, ci ore de pace
Puţină iubire, atât doar atât
Să uite dreptatea ce aspru ne face
Să fim doar actorii ce joacă urât
Aceasta-i iubirea în secolul urii
O mie de lacrimi, o mie de nopţi
De veghe în ceruri, prin taina pădurii
De frunze, de ramuri pierdute la sorţi
Bolnav de iubire, mai strig din lumină
Aprindeţi fiorul, măcar un fitil
Şi astfel iubirea în veci nu termină
A sa dăruire cu vis de copil.
Şi dacă sunt măcar o filă
Şi dacă sunt măcar o filă
Din cartea vieţii nesfârşită
Să-ţi fie Doamne zilnic milă
De-a mea credinţă prăfuită
Şi dacă sunt măcar un suflet
Între atâtea vii mistere
Trimite-mi Doamne peste cuget
Speranţă, pace şi tăcere
Şi dacă sunt un foc ce geme
Şi pune binele în lume
Nu vreau de moarte a mă teme
Şi nici în rău a mă supune
Şi dacă cred firesc în lacrimi
Şi-n doruri care curg spre Tine
Tu Doamne, scoate-mă din patimi
Ca să ajung pe râuri line
Şi dacă scrisul meu există
Ca o instanţă de iubire
În mine Doamne mai insistă
A Ta durere şi simţire
Din cer o lacrimă coboară
Din cer o lacrimă coboară
Pe mintea limpede şi caldă
De parcă simt întâia oară
Cum veşnicia în trup se scaldă
Şi Maica Sfântă mă priveşte
Tăcută, blândă şi senină
Iar ochiul ei mă primeneşte
cu raze de lumină lină
Cutremurat de-atâta milă
Cobor cu fruntea de podele
Să mă desprind de orice silă
Cu toate lacrimile mele
Iar un cuvânt şoptit mă cheamă
Să nu ascund această oră
În care visul n-are teamă
Şi sufletul mai mult adoră
Primesc nespusă bucurie
Căci Maica vrea să fiu cu cerul
O nesfârşită dăruire
Şi de la ea să-ncep misterul
Să-l pun pe frunţile de jale
Ca o coroană de vecie
şi mulţi să afle sfânta cale
aşa cum trebuie să fie
Să ştie toţi că nu e pace
Decât atunci când, ea, Maria
Din dăruire îşi desface
Iubirea, lacrima şi firea
Iar Fiul ei cu împăcare
Umil şi tainic o ascultă
Ca să le dea la fiecare
Iertarea paşnică şi multă
Din cer o lacrimă coboară
Şi se-ntrupează în simţire
Iar noi simţim întâia oară
Că suntem lacrimi de iubire
